Poarta Sarutului

“Uite, intram pe o poarta cu totii. Nu e asa inalta. Doua boabe intr-o pastaie ne privesc. Daca intind mana pot atinge marginile ei. Poarta asta are doua maini crescute din pamant, care se ridica spre nori, dar se opresc deasupra mea imbratisate. Are doi ochi. Patru…sase? Poate e un joc?  Dar …daca vine ploaia si ne uda aici in “adapost”?”
Asa gandeste Mara la cei 7 anisori ai ei….si noi putem sa o auzim pe ea si poate pe multi alti copii intreband in continuare: Oare de ce se numeste poarta sarutului? Cine se saruta? Unde sunt oamenii? Dar noi… de ce ne-am oprit chiar aici? Asteptam sa vina cineva sa ne sarute?… sunt tot atatea moduri ale copiilor de a privi celebra Poarta a sarutului.
Cu naivitatea lor debordanta, prin ochii lor sinceri, mereu curiosi, mici, dar nu sfiosi. Asa pot atinge o sculptura: cu mii de degetele-ntrebatoare. Asa pot observa un tablou: cu mii de sclipiri in privirile iscoditoare. Asa pot rasfoi un album: cu nenumarate intrebari neobosite, de pe chipuri mici, cu glasuri dulci, gata sa fie uimite. HAI sa ii provocam impreuna, sa ii miram, sa ii uimim, sa le deschidem una cate una porti spre maestri ai penelului, daltei, ciocanului, maestrii artei nescrise a culorii. Hai sa vedem ce e cu magia locului si ce-o fi vrut artistul, barbosul… sa spuna cu Sarutul si stalpii mari si grei, cu ochi..?

20160502_191652

Autor articol: Oana Anghelache

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *